Ioan Barb (n. 1960), licentiat in drept, avocat acum in Baroul Hunedoara, a avut o evolutie literara mai putin obisnuita. A debutat editorial cu poezie in 1998, fara a produce vreun ecou semnificativ, pentru a reveni in forta abia peste 12 ani. Intre 2010 si 2012 a aparut, la edituri de notorietate, cu cinci carti de poezie, care l-au consacrat ca poet autentic, introspectiv, cu predilectie pentru evocarea unui trecut resimtit in plan intim ca fabulos, dar fara vreo propensiune de a se integra trendului postmodernist. Ioan Barb face parte dintre scriitorii moderni, dar bine ancorati in traditie, pe care nu-i intereseaza trendurile, ci in primul rand propria devenire intr-un context sever bulversat de Istoria cu majuscula. Tocmai aceasta imposibilitate de a se detasa de context, de "vremuri", l-au orientat in cele din urma in mod firesc si, pentru un observator atent al evolutiei sale, previzibil, inspre proza. Debuteaza astfel in noua ipostaza, tot in 2012, cu volumul Orasul scufundat, in care proza interfereaza pe mari portiuni cu poezia, detaliu definitoriu pentru profilul sau artistic de vreme ce il regasim si in aceasta noua culegere de nuclee epice, Dumnezeul din paharul cu votca.
Ioan Barb se pare ca are o strategie a desfasurarii tematice in continuitatea volumului precedent, perceptibila in modul cum isi urmeaza batalia impotriva "uitarii fiintei" - vorba lui Milan Kundera - in tumultul lumii dezvrajite de azi, pe frontul salvarii de la uitare a fiintei unei lumi crepusculare si a unui taram impovarat de Istorie si istorii, fiinta orasului, a oamenilor sai, a cailor, a copacilor si caselor, fiinta sa, la urma urmelor, care din valorile trecutului isi trage sevele creatoare.In mod cert, in prozele scurte ale lui Ioan Barb se poate distinge totodata procesul lent si tainic de configurare a unui nou romancier.