E noapte, ne întoarcem de la o vecină care locuiește în celălalt capăt al satului, cu un copil bolnav, care face febră de câteva zile. „Să nu-ți fie frică, stelele sunt aici ca să ne arate calea,” îmi spune și eu o cred. „Dar de unde știu ele care este calea noastră?” o întreb după ce mai privesc câteva momente, cu fascinație și teamă, stelele strălucitoare. „Asta nu e treaba noastră să știm, Ana, noi trebuie doar să ne încredem în ele. Și ele ne vor conduce acasă,” continuă, convinsă de spusele ei, apoi adaugă gânditoare: „Altfel se vede lumea de acolo, de sus!” Dar eu sunt prea ocupată cu privitul în sus ca să înțeleg oglindirea lui în jos, spre pământ.