E greu să descrii un drum într-o lume albă.
Albă, nemișcată, înghețată, netedă.
Drumul acela lega, fără să știu atunci, două fragmente de viață: cel în care se terminau studiile și cel în care începea practica.
Mergeam prin sat mai mult intuitiv, sperând să întâlnesc pe cineva care să-mi spună unde este dispensarul.
Și am întâlnit.
A apărut din ceață aproape fără zgomot.
— Bre, e la marnea satului.
Atât.
Nici dreapta, nici stânga, nici înainte, nici înapoi.
A dispărut la fel de repede cum apăruse.
Iar eu am rămas învârtindu-mă prin sat în căutarea „marnei”.
După câteva minute am văzut o tablă ruginită atârnată pe o casă:
DISPENSAR REGIUNEA…
Nu mai existau regiuni.
De mult.
Dar satul exista.
