Câinii diavolului

După cum bine știți, Sire, suntem cu toții oameni încercați, botezați cu foc și plumb. Însă trebuie să vă mărturisesc: ne este frică. Ne este frică de umbrele mișcătoare ce tremură în colțul ochiului și care dispar în momentul în care întoarcem capul. Ne este frică de foșnetele din noapte, ce se sting atunci când sărim din coșmaruri tulburătoare cu armele în mâini, urlând spre Beznă.
Fiara ne pândește – din umbră, din ceață – cu colții ascuțiți lucind albi printre negurile ce ne înconjoară tăcute. Uneori, se arată. La mare distanță, și numai pentru o clipă. Ne privește de departe cu ochi de foc, adulmecându-ne spaimele, oboseala, neliniștea, apoi dispare, topindu-se în întunecimile dese. Mă întreb dacă este, într-adevăr, ceea ce căutăm sau doar un joc de lumini, o imagine incertă născocită de mințile noastre cele atât de tulburate.