”Întunericul și-a pus inima într-un colț de suflet și s-a aruncat în gol. A străpuns pământul și oasele, râzând cu hohote în timp ce se scufunda tot mai adânc, în timp ce fugea cu disperare din calea oamenilor. A plecat să caute un întuneric mai profund și nu l-a găsit.
Omul se vedea din depărtare. Întunericul se temea de tenebre, iar lumea se umplea de noaptea oamenilor. Întunericul se ascundea de propria frică, iar deasupra, noaptea se umplea de brutalitatea bipedă. Întunericul dispăruse și, odată cu el, lumina aproape că nu mai avea sens. Lumina existase ca opus al cortinei cu tenebre și acum, devenise ea însăși un fel de vid fără sens.
Jos era amintire și tremur, iar deasupra, oroare și putreziciune, bocet și sânge. Iar tenebrele aveau două picioare…”
