Patimile doamnei ministru. Al cincilea volum din seria Stelian Munteanu

Vântul suflă în rafale repezi și scurte. Câteva șuvițe de păr încărunțit și neobișnuit de lung pentru un personaj atât de vârstnic se zbat haotic. E dimineață și e liniște. E pustiu. Sirenele nu au fost necesare, doar ledurile colorate în albastru electric clipesc obsesiv. Un Volkswagen Passat alb cu inscripția POLITI. Toni se freacă la ochi cu gesturi nervoase și o pală de vânt nebun îi provoacă un frison rece. Mârâie înghițindu-și o înjurătură. Politi, adică polițiștii politicoși. Râde în sinea lui de propria-i glumă răsuflată.

Pe străzi e lume puțină. A trebuit să ia un taxi. N-o să-l poată deconta. Asta să fie pierderea. A fost mai comod să nu mai caute cheile mașinii de serviciu prin toată casa. Risca să o trezească pe ea. Adormiseră târziu. După un vin românesc și gânduri despre viitoarea vacanță. Încă nefinalizate. Dezbaterile vor continua la un alb vin. Mai avea o Francusa de Cotnari, adusă de acasă.

Cartierul nu s-a trezit, se apropie Anul Nou și orașul e aproape amorțit. Undeva nu departe o cafenea cu ferestre înguste își deschide ușa cu un scârțâit lugubru. Apare un cap, un corp și un tânăr blond așază atent afară un suport colorat conținând oferta zilei – croasant și cafea fierbinte. Nu vede și prețul. E prea departe.

În fața lui, la câțiva metri buni – simte că nu vrea să se apropie mai mult – bătrânul nemișcat, cu capul aplecat spre dreapta, înghețat într-o poziție nefirească. E mort. De ceva vreme. Împușcat în inimă. O lovitură curată, un glonț de calibru mic? Sânge puțin. Mustăcește nedumerit și nemulțumit. Mârâie în barbă. Ciudat? Seamănă a execuție.