Prozele lui Mirel țariuc au o scriitură densă, dar sensibilă, care desfide orice categorisire de ”gen”. Sunt povești despre bărbați vulnerabili scrise de la persoana întâi sau la persoana a treia, dar de un narator care nu se arată prea convins de omnisciența lui. Au toate o muzicalitate deseori surprinzătoare, cu întorsături de frază care țin voinicește pasul cu întorsăturile de situație, o respirație largă și o indicibilă melancolie ce pare să plutească peste întregul univers al personajelor ca o ploaie caldă, de sfârșit de vară. Stilul perfect matur desfide și el prejudecățile despre ”debutul târziu”: în volutele sale ample, trasate cu mână sigură, simți un autor cu vocație, care doar s-a păcălit pe sine o viață întreagă că ar putea fi altceva decât scriitor. Odată cu publicarea acestui volum de proze scurte, Mirel țariuc ni se dezvăluie, iată, în sfârșit, drept ceea ce este: un scriitor cu talent, al cărui drum prin literatura română, atât de bine început, va continua, cu siguranță - păstrând sau nu aceleași note viguros-melancolice - nu oricum, nu pe drumuri lăturalnice, ci direct pe marele bulevard al literaturii de calitate.

Alina Pavelescu