Imprejurarile istorice in care s-a dezvoltat poporul roman n-au fost din cale afara de favorabile activitatii culturale in genere, deci nici celei filosofice. Luand nastere pe un teritoriu dintre cele mai fertile si dotat cu mari si variate bogatii naturale, dar pierzand inca de la nastere contactul strans cu centrele de cultura, asezat in drumul mare al navalirilor, continuu de veghe pentru a-si mentine existenta, aparandu-si-o cu barbatie, poporul roman a fost vreme indelungata lipsit de acel minimum de conditii, in stare sa faca posibila creatia. Scapand de navalirile atator triburi, care sute de ani i-au stricat rosturile, el a intrat apoi sub tutela politica a unui Imperiu pentru care civilizatia si cultura erau lucruri cu totul neglijabile. Conducatorii Imperiului turcesc nu se interesau de asemenea lucruri la ei acasa, necum in teritoriile stapanite de ei sau stand sub influenta lor politica. Nu numai atat: ei au pus piedici si frumoasei culturi bizantine, pe care au gasit-o cand au ocupat Constantinopolul, prin punerea pe fuga a oamenilor de stiinta si prin distrugerea institutiilor de cultura care stralucisera odinioara. Pierzand legaturile cu apusul, nemaiavand institutii de cultura superioara in centrul spre care soarta il facuse sa graviteze politiceste, nu e de mirare ca poporul roman apare in domeniul creatiei stiintifice si filosofice asa de tarziu. El apare atunci cand reuseste sa innoade firele rupte, sa se puna din nou in legatura cu focarele de cultura din acea vreme, fie prin dascalii pe care-i va aduce aici, fie prin tinerii pe care-i va trimite peste hotare. Lucrul nu va fi desigur asa de usor, fiindca imprejurarile externe si interne nu au incetat de a fi vitrege culturii romanesti decat abia in secolul precedent, dupa unirea principatelor si dobandirea independentei. Acum apar in domeniul filozofiei, cu lucrari masive, izvorate din pasiunea cercetarii si din dorinta vie de a contribui la dezlegarea marilor probleme filosofice, un V. Conta si un A. D. Xenopol, acesta din urma reusind sa-si castige curand stima unor ganditori straini de marca.
Totusi originile filozofiei romanesti sunt mult mai indepartate. Cercetarea obiectiva cea mai severa a genezei si evolutiei gandirii filosofice romanesti nu poate trece peste un ganditor care inca nu este suficient cunoscut ca atare nici macar in propria lui tara. E vorba de eruditul Domnitor, de scurta durata, al Moldovei, Dimitrie Cantemir, care inca din viata si de tanar devenise cunoscut, si in Apus si in Rasarit, prin vastitatea cunostintelor lui.