Definirea și structurarea relației de cooperare între NATO și UE reprezintă elemente esențiale ale oricărui studiu privind evoluțiile mediului de securitate internațional din ultimele decenii. Procesele asociate celor două dimensiuni au evoluat gradual către o matrice instituțională complexă, susținută printr-o agendă practică multidisciplinară, înglobând domenii de relevanță strategică pentru articularea răspunsului eficient la o gamă extinsă de amenințări și provocări. Dimensiunea operațională reprezintă, fără îndoială, zona cea mai dinamică și, în egală măsură, generatoare de rezultate concrete a cooperării dintre cele două organizații. Definirea cadrului instituțional de relaționare a permis derularea, în diferite perimetre geografice, a unui număr important de operații în domeniul managementului crizelor cu efecte pozitive pentru restabilirea parametrilor situației de securitate. Pe aceste coordonate, lucrarea de față își propune să analizeze principalele evoluții înregistrate în dezvoltarea componentei operaționale a Parteneriatului NATO-UE precum și tipologiile asociate formulelor practice de implementare.