In paginile ce urmeaza, Anton Gagiu, caruia i-am admirat intotdeauna talentul narativ, incearca o abordare frontala a temei, intr-o suita de mici spovedanii ce se incheie cu reflectii ori verdicte rostite mai mult in soapta, ca pentru sine, menite sa reconstituie atat cat se poate, din cioburi colorate, un vitraliu cat mai luminos. In ce masura reuseste veti vedea.
El se bazeaza pe intuitie si rememorari sentimentale numite, generic, experienta de viata, pe ipostazierea unor clipe traite atat de intens incat induc un fior de adolescenta in scoarta varstei marcate de riduri, si,de ce nu, se mai bazeaza pe dreptul ancestral neprescris al fiecaruia dintre noi la iluzii.